Trouble bipolaire- romain en serie 9- Contu Aurel

Rezumat

Virgil Morel, personajul principal, se internează într-o clinică psihiatrică la indicațiile medicului său curant, Julien, prieten cu doamna Adelaide, directoarea clinicii, cu care acesta are o relație de dragoste tensionată. Dorind să scape de ea, el o omoară, punând totul în spatele lui Virgil. Urmează o investigație psihologică complicată, condusă de comisarul Marquette.

Judecătorul, Claude Bernard, lovise de trei ori cu ciocanul autorității sale în masă. Era un bătrân respectabil, în jur de șaptezeci de ani, cu o față lungă, osoasă, străbătută de mii de riduri, ca o hartă geografică, care privea publicul din sala de judecată aproape flegmatic.

– Declar deschisă ședința de azi!

– În prima instanță, Julien Tapis împotriva Satului francez, procedura finalizată! spune grefiera,

doamna Fourier, după cum scrie pe ecuson.

– Bine, apărarea are cuvântul!

– Nu am prea multe de spus! începuse procurorul. În toată cariera mea, nu am întâlnit niciodată un caz de crimă, cu premeditare, desigur, la fel de evident, și un criminal, cu toată deferența, atât de prost. Aveți toate probele și raportul meu la dosar! Dacă va mai fi necesar, voi interveni în timpul dezbaterii!

–  Prea bine, să ascultăm atunci apărarea!

– Procurorul a simplificat lucrurile dincolo de toate limitele “, se conformă repede avocatul apărării, nu fără o mică răutate. Ei bine, eu cred că există și limite! În primul rând, clientul meu este medic. Foarte competent, judecând după referințe! În al doilea rând, este un om bolnav. Suferă de sindrom bipolar, cu perioade lungi de depresie și
stări de spirit anormale (începând cu perioade de exuberanță patologică și terminând cu perioade de izolare excesivă, nejustificată, închidere în sine, imobilitate exacerbată, tăceri lungi și pripite, de cele mai multe ori nemotivate). Nu vă mai spun că clientul meu a fost internat în unsprezece centre medicale de psihiatrie.

– Ultimul raport arată că sindromul acesta nu e ceva extrem de grav și că pacientul are discernământ! răspunse judecătorul din ce în ce mai sever.

Femeia avocată zâmbește, privind către sala.

– Cu toții suntem puțin bipolari, domnule judecător, dar pentru clientul meu este mai mult, o boală, o tulburare maniacală continuă, cu episoade contradictorii, deghizate foarte subtil, adesea dificil de identificat chiar și de către medici. Aceste stări se manifestă asupra pacientului una după cealaltă: când este foarte expansiv, când este foarte depresiv. Drept urmare, pacientul acționează ca un piston într-un cilindru și nu este responsabil pentru acțiunile sale. Adevăratul vinovat este statul francez, reprezentat de psihiatrii săi care l-au lăsat liber și expus efectelor bolii. Solicit ca clientul meu să fie eliberat de orice răspundere și internat într-un spital specializat, desemnat de tribunal!!
– Nu, obiectă procurorul, sărind de pe scaunul său. Nu sunt de acord cu solicitarea dvs. Comisia susține, fără nici un dubiu, că clientul dvs. este într-o stare de sănătate perfectă. Nu mai vorbesc despre detectorul de minciuni!
– Un raport, destul de subțire, până la urmă, nu se compară cu celelalte unsprezece”, replică femeia-avocat caustic, iar detectorul de minciuni este o glumă.

– Înțeleg, concluzionă judecătorul. Acuzatul, Julien Tapis, de profesie medic, are ultimul cuvânt!
Julien fusese luat prin surprindere. Nu bănuise că va avea ultimul cuvânt..
– Nu-mi pasă! zise. Închisoare sau ospiciu, la fel. Îmi pare rău pentru Adelaide, sincer, dar nu mai pot face nimic! Nu știu de ce am făcut-o! Atât.

– Dacă toți suntem bipolari, va trebui să dăm cu banul ! sugeră judecătorul zâmbind. Veniți la mine, doamnelor și domnilor avocați! Pile înseamnă închisoare, față, ospiciu.
Judecătorul aruncă moneda, apoi o prinse.
– Față! Douăzeci de ani la ospiciu, domnule Tapis, ca Monte Cristo!
După aceea se întoarse spre Julien.
– Peste douăzeci de ani, doctore!

les médecins,  face, a plus de vingt ans,

Résumé

Virgil Morel, le personnage principal, se rend dans une clinique psychiatrique selon les instructions de son médecin, Julien, un ami de Mme Adélaïde, la directrice de la clinique, avec laquelle  il entretient une relation amoureus tendue. Voulant se débarrasser d’elle, il la tue, mettant tout en place derrière Virgil. Suit une enquête psychologique compliquée, dirigée par la commissaire Marquette

Le juge, Claude Bernard, avait frappé trois fois avec le marteau de son autorité sur la table. C’était un vieil homme respectable, âgé d’environ soixante-dix ans,avec un long visage, osseux, traversé par des milliers de rides, comme une carte géographique,  qui regardait l’assistance de la salle d’audience presque flegmatique.

– Je déclare ouverte la séance d’aujourd’hui!

– En premiere cour, Julien Tapis contre le Village français,   procédure complète!  dit le greffier, Mme Fourier, comme  écrit sur le badge.

– D’accord, la défense a le mot!

– Je n’ai pas grand chose à dire! le procureur avait commencé. Dans toute ma carrière, je n’ai jamais rencontré un cas de crime, avec préméditation, bien sûr, aussi évident, et un criminel, avec tous déférence,   tellement stupide. Vous avez toutes les preuves et mon rapport au dossier! Si plus nécessaire, j’interviendrai pendant le débat!

-Trop bon, écoutons alors la défense!

Monsieur le Procureur a simplifié les choses au-delà toutes limites, se conforme rapidement l’avocat de la défense pas sans un peu de malice. Eh bien, moi, je pense qu’il y a des limites! Tout d’abord, mon client est un médecin. Très compétent, à en juger par les références! Deuxièmement, il est un homme malade. Il souffre de syndrome bipolaire, avec des périodes longues de dépression et  des humeurs anormales (  en commençant par des  périodes d’exubérance pathologique, et  finisant par périodes d’isolement excessif,  injustifié,  de fermeture elle-même, , immobilité exacerbée, silences  long et précipité, le plus souvent démotivés). Et ne vous dis plus que mon client a été hospitalisé dans onze centres médicaux psychiatriques.

– Le dernier rapport montre que ce syndrome n’est pas quelque chose de extrêmement grave et que le patient a du discernement! repondit juge de plus en plus sévère.

L’avocate sourit, regardant dans la salle d’audience.

– Nous sommes tous un peu bipolaires, monsieur juge, mais pour mon client, c’est plus, une maladie, un trouble maniaque continu, avec des épisodes contradictoires, déguisés très subtilement, souvent difficile à identifié même par les médecins. Ces états se manifestent sur le patient l’un dans la suite de l’autre : quand il est très expansif , quand il est très dépressif. Par conséquent, le patient agit comme un piston dans un cylindre et n’est pas responsable de ses actes. Le véritable coupable est l’État français, représenté par ses médecins psychiatres qui il l’a laissé libre et exposé aux effets de la maladie. Je demande donc que mon client soit dégagé de toute responsabilité et admis dans un hôpital spécialisé, désigné par le tribunal!

– Non,  objecta le procureur, sautant de sa chaise. Je ne suis pas d’accord avec votre demande. Comisia susține, sans doute,  que votre client est dans une parfaite santé mentale. Je ne parle plus du détecteur de mensonge!

– Un rapport, assez mince sinon, après tout, ne se compare pas avec l’autre onze “, riposta l’avocate caustique,  et le détecteur de mensonges c’est une blague.

– je comprends,  conclut le juge.  L’accusé, Julien Tapis, médecin de profession, a le dernier mot!

Julien avait été pris par surprise. il n’avait pas soupçonné qu’il aurait le dernier mot.

–  Je m’en fiche! dit. Prison ou hospice, tout de même. Je suis désolé pour Adélaïde, honnêtement, mais je ne peux rien plus faire! Je ne sais pas pourquoi je l’ai fait! Les deux!

– Si nous sommes tous bipolaires , nous devrons jouer à pile ou face! suggéra le juge en souriant.  Venez vous à moi, mesdames et messieurs avocats! Pile signifie emprisonnement, face, hospice.

Le juge  jeta la pièce, puis l’attrapa.

– Face! Vingt ans à l’hospice,  monsieur Tapis, comme Monte Cristo!

Après cela il se tourna vers Julien.

– A plus de vingt ans, docteur!