«

»

Oct 10 2019

Imprimer ce Article

Trouble bipolaire- romain en serie 13- Contu Aurel

A treisprezecea zi – recurență

 

Rezumat

Virgil Morel, personajul principal, se internează într-o clinică psihiatrică la indicațiile medicului său curant, Julien, prieten cu doamna Adelaide, directoarea clinicii, cu care acesta are o relație de dragoste tensionată. Dorind să scape de ea, el o omoară, punând totul în spatele lui Virgil. Urmează o investigație psihologică complicată, condusă de comisarul Marquette.

 

Satisfăcut de colegii de cameră, Julian, coborî pe hol pentru a face o inspecție la față locului. Știa că este greșit să meargă de unul singur, dar riscă. Altfel, ar fi rămas în interiorul sintagmei „casa ororilor”, intrată în mintea colectivă. Reglementările impuneau să fie însoțit de o persoană mai în vârstă, eventual de un tutore, pentru că  putea fi atacat, în cel mai fericit caz, existând și riscul de a fi ucis. Mișcarea pacienților era halucinantă: unii circulau pe o parte, alții pe cealaltă parte, iar undeva la mijloc, se încrucișau impetuos. Se amestecă cu ei, evitând orice interacțiune, acordând atenție numai gesturilor lor ciudate. Deodată, un bărbat robust, aproape gol, ieși urlând sălbatic dintr-o cameră cu un scaun metalic în mâini, fluturându-l ca pe un fulg în jurul capului. Nu mai era timp să se întoarcă, deoarece lunaticul îndreptă scaunul spre el. L-a lovit cu vârful pantofului în genunchiul drept, tăindu-i impulsul. În acel moment veniseră paznicii, îi separară unul de celălalt, îi leagară, după care îi aruncară în „cușca tăcută”. „Cușca tăcută” era o cameră lungă de doi metri și înălțime de un metru, fără geamuri sau ventilație, în afara găurii cheii. Amândoi se așezară direct pe podea, gata să lupte din nou. Pedeapsa izolării, de o săptămână întreagă, era limitată la o cană de apă pe zi, din găleata ruginită aflată acolo. Dar nebunul era mai periculos, pentru că încerca constant, chiar și cu genunchiul dislocat, să-l strângă de gât. Abia atunci și-a simțit bisturiul în buzunar. Nu se gândise prea mult. Mâna lui era strânsă pe mâner. Cu un gest rapid, trecuse cuțitul de-a lungul gâtului agresorului, reușind să evite parțial valul de sânge. După aceea pierduse legătura cu realitatea. Câteva zile mai târziu, trezit din leșin, simțise mirosul neplăcut al cadavrului și bătse cu pumnii în ușă.

Spre surprinderea sa, venise chiar „Stăpânul”, directorul casei.
– La naiba? strigă el, arătând spre cadavru. Ai făcut-o din nou!
Julien coborî ochii.
– Am fost în autoapărare!
– Cu bisturiul?
– Nu am găsit altceva!
„Stăpânul” ridicase scalpul de jos și îl examinase cu atenție.
– Interesant!
Apoi făcu un semn gardienilor să-l ducă pe doctor la cabinetul său.
– Ia un loc, șmechere! Nu am nimic cu tine, dar trebuie să te duc mâine la judecător! Dimineața, un elicopter ajunge aici la ora opt. Fii gata până atunci!
– Doar atât?
– Deocamdată. Restul vorbim după ce ne întoarcem!
Paznicul care îl conducea spre celulă clătină din cap.
Ar fi bine să nu te mai întorci niciodată în acest loc, doctore! Din câte îl cunosc, îți va mânca zilele!

Treizième jour – la récurrence

 

Résumé

Virgil Morel, le personnage principal, se rend dans une clinique psychiatrique selon les instructions de son médecin, Julien, un ami de Mme Adélaïde, la directrice de la clinique, avec laquelle  il entretient une relation amoureus tendue. Voulant se débarrasser d’elle, il la tue, mettant tout en place derrière Virgil. Suit une enquête psychologique compliquée, dirigée par la commissaire Marquette.

 

Assez satisfait de ses colocataires, julien, descendit  dans le grand couloir pour faire une inspection face du lieu. Il savait qu’il ne convenait pas de marcher seul, mais il s’y risqua.  Sinon, il serait resté à l’intérieur de la phrase “la maison des horreurs”, entré dans l’esprit collectif.

La réglementation l’obligeait à être accompagné par une personne plus âgée, éventuellement d’un tuteur, car il pourrait être attaqué, dans le cas le plus heureux, existant aussi   le risque d’être tué. Le mouvement des patients était hallucinant: certains circulaient d’un côté, d’autres de l’autre, et quelque part au milieu, se croisant d’impétuosité.

Il se mêlangea parmi eux, évitant toute interaction, ne prêtant attention qu’à leurs sétranges gestes. Soudain, un homme robuste et presque livide est sorti en criant  en sauvage d’une pièce avec une chaise  en métal en mains, qui  l’agitait, comme sur un flocon, autour de la tête. Il n’y avait pas le temps de tourner car le dément se dirigea la chaise vers lui. Il le frappa avec le bout de sa chaussure sur le genoux droit, en lui coupant son élan. À ce moment-là, les gardes sautèrent derrière eux, les séparant, les mentant, puis les jetant  dans la “cage silencieuse”.

La “cage silencieuse” était une pièce de deux mètres de long et d’un mètre de haut, sans fenêtre ni ventilation, à l’extérieur du trou de la serrure. Les deux   étaient assis vers le bas directement sur le sol , prêt à se battre à nouveau. La punition de l’isolement,  d’ une semaine plein, était limitée  à une tasse d’eau par jour, d’un seau rouillé. Mais le fou il était plus dangereux, parce qu’il essayait stable,  même avec son genou désarticulé, de le serrer par le cou.

Alors seulement il  sentit son scalpel dans sa poche. Il n’avait pas trop réfléchi. Sa main était serrée sur la poignée.  D’un geste rapide, il l’avait passé le couteau  le long  cou de l’agresseur, réussissant à éviter en partie la vague de sang. Après cela il avait perdu le contact avec la réalité. Quelques jours plus tard,  réveillé de l’évanouissement,  il avait senti  l’odeur désagréable du cadavre et avait  frappé avec des poings dans la porte. À sa grande surprise, était même venu le “Maître”, directeur de la maison.

– Bon sang? crie-t-il, en montrant le cadavre. Vous l’avez encore fait!

Julien baissa les yeux.

– J’étais en légitime défense!

– Au scalpel?

– Je n’ai rien trouvé d’autre!

Le „Maître” avait soulevé le scalpel par le bas et l’avait soigneusement examiné.

– Intéressant!

Il fit puis un signe aux gardes d’emmener le docteur dans son bureau.

– Prends une place, gros malin! Je n’ai rien  avec toi, mais je dois t’emmener tout à fait au juge demain!   Dans la matinée, un hélicoptère arrive ici à huit heures. Sois prêt jusque là!

– Seulement tellement?

– Pour l’instant.  Le reste, nous en parlerons après nous reviendrons!

Le garde qui le  conduisit à la cellule secoua la tête.

– Vous feriez mieux de pas revenir  jamais plus  dans ce lieu  en arrière, docteur! Pour autant que moi le connaissant, il mangera tes jours!

 

1+

Je suis un écrivain et poète, je vis en Roumanie, la ville de Piatra Neamt, écrire sur divers sites littéraires roumains et anglais, j'ai publié deux volumes de poésie, j'ai plusieurs volumes de prose et de poésie, qui j'espère publier bientôt et j'aime la vie.

Lien Permanent pour cet article : https://www.plume-de-poete.fr/trouble-bipolaire-romain-en-serie-13-contu-aurel/

Poster un Commentaire

avatar

Ce site utilise Akismet pour réduire les indésirables. En savoir plus sur comment les données de vos commentaires sont utilisées.

  S'abonner  
Me notifier pour :
Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE